Fituica

Peste 1000 de copiute GRATUITE de la useri si de pe Internet la toate materiile.

Lista materii:

Am lansat versiunea noua (2010) a programului de facut copiute pentru telefonul mobil!

Am lansat cel mai tare site de metode si tehnici de copiat!

Alegoria in Luceafarul


ALEGORIA LUCEAFARULUI

Geniul lui Eminescu este vãzut ca înaltându-se în lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atentia iubitorilor
de artã frumoasã. Rãsuntetul se explica prin faptul cã poezia este o alegorie a nefericirii pãmântesti a poetului si
aceasta a fost scrisã cu putin înainte ca poetul sã intre în prima faza a bolii sale.
G.Calinescu considerã cã Luceafãrul nu avea asa un mare rãsunet fara opera completã a lui Eminescu. El considerã
Luceafãrul vârful operei eminesciene spre care ne urcãm citind creatiile mai mici.
Din toate acestea se desprinde o idee centralã confirmatã de toti criticii prin care este consideratã cã întreaga
creatie eminescianã contine motivul luceafãrului.
Poezia Luceafãrul s-a nãscut în noaptea unei mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru
a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la rândul lui a transmis aceastã inforamtie lui I.Al.Brãtescu-Voinesti.
Ideia geniului nemuritor este veche în gândirea poetului. Pe mãsurã ce el intra tot mai mult în conflict cu oamenii
vremii el teoretizeazã distantarea geniului de societate.
Eminescu n-a stãruit asupra dramei umane din "Frumoasa fara corp" pentru cã solutia a dat-o în Legendele Luceafãrului:
zmeul care simbolizeazã pãmântescul se resemneazã în lumea nemuritoare.
În spiritul romantismului german, Eminescu, va interpreta basmul "Fata în gradina de aur" astfel cã Hyperion devine
simbol al demonicului, al geniului ispitit de chemarea iubirii pãmântesti.
În studiul lui I. Jura Mitul în poezia lui Eminescu se demonstreazã cã Eminescu gândea mitic si nu filosofic prin faptul
cã zmeul din poveste nu poate sã fie un "zburãtor", ci cã este vorba despre un mit antic: cel al rapirii unui pãmântean
de catre zeul infernului.
Eminescu vedea geniul ca si romanticii germani. Geniul era o fiintã capabilã sã treacã de limitele lumesti si sã-si
creeze o lume a lui.
Un cercetãtor al titanismului V. Cerny observã cã titanii moderni s-au revoltat contra cerului ca si cei antici dar cã
nu au vrut sã ia locul zeilor ci doar sã fie oameni cu libertate deplinã. Titanii se considerã inspirati, ca si poetii
în antichitate, erau mândrii de suferintele lor, aveau arãtarea rãzvrãtitului, demonicã, infernalã, pentru ca ei în
lupta contra dumnezeirii erau gata sã renunte la ce oamenii considerã cã au cel mai de pret: sufletul.
Eminescu a procedat ca un titan încã de la prelucrarea motivelor din folclorul românesc facând din Saramis un titan
revoltat împotriva divinitatii si fãcând din zmeul din poveste, simbol al rãului, un simbol al geniului creator.
Pentru Eminescu demonul, ca voce interioarã omului, va actiona ca titan în mersul societãtii arãtându-si geniul prin
nãzuinta spre o frumusete superioarã.
Dubla înfãtisare a lui Hyperion: înger-demon ne duce la o contradictie a firii lui care este o parte creatoare si alta
distrugãtoare ca si demonicul lui Goethe.
Drama Luceafãrului începe din momentul în care el nu poate renunta la nemurire datoritã iubirii.
Convingerea pesimismului lui Eminescu a fost prima oarã teoretizatã de critica lui Maiorescu.
Întelesul alegoric dat de Eminescu legendei Luceafãrul este acela al asemãnarii soartei zmeului din poveste cu soarta
geniului. Astfel este perceput în zilele noastre când încã auzim chemarea Luceafãrului nemuritor.