Fituica

Peste 1000 de copiute GRATUITE de la useri si de pe Internet la toate materiile.

Lista materii:

Am lansat versiunea noua (2010) a programului de facut copiute pentru telefonul mobil!

Am lansat cel mai tare site de metode si tehnici de copiat!

Romania in sec XIX

Constituirea României moderne, evolutia statului si a societatii se afla sub semnul obiectivelor revolutiei de la 1848 si al confruntarii de idei între cele doua grupuri politice: liberalii si conservatorii. Disputa a fost legata, mai ales, de „modelul” care trebuia preluat si de ritmul schimbarilor. Liberalii sustineau o occidentalizare rapida, pe când conservatorii doreau o schimbare lenta, în concordanta cu traditiile românesti. Obiectivele Revolutiei de la 1848 vor constitui repere ale evolutiei viitoare.
Puternicul curent unionist existent în rândul românilor, precum si interferarea intereselor Marilor Puteri în SE Europei au facut unirea Principatelor Române sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata la Congresul de pace de la Paris (1856), care punea capat Razboiului Crimeei (1853-1856). Cele 7 puteri prezente la Paris (Franta, Anglia, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei si al Piemontului, Imperiul Habsburgic) au avut atitudini diferite, dictate de propriile interese: în favoarea unirii s-au pronuntat Franta, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia, iar împotriva s-au declarat Austria si Turcia. Deciziile adoptate în Tratatul de pace prevedeau intrarea Principatelor Române sub granita colectiva a puterilor europene, alegerea (în Moldova si Tara Româneasca) a unor Adunari ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privinta unirii, integrarea în granitele Moldovei a 3 judete din sudul Basarabiei (teritoriu anexat de Rusia în 1812), libertatea navigatiei pe Dunare etc.
Pentru înfaptuirea unirii Principatelor, românii au folosit cu abilitate calea plebiscitar-diplomatica. Adunarile ad-hoc, cuprinzând reprezentanti alesi din diverse categorii sociale, au exprimat în 1857 vointa de unire a Principatelor sub un principe strain si au solicitat neutralitate politica internationala. Dar puterile europene întrunite la Paris în 1858 pentru a lua în discutie cererile Adunarilor ad-hoc, au adoptat o Conventie care prevedea o unire formala: statul urma sa se numeasca Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, fiecare având domn si înstitutii proprii; se înfiintau institutii comune precum Comisia Centrala de la Focsani – elabora proiecte de legi în interes comun, Înalta Curte de Justitie si Casatie; se prevedeau principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor în stat, desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea în fata legii s.a.). Asadar, Conventia de la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranta de unire a Principatelor Române.
Pentru înfaptuirea unirii Principatelor, a fost identificata o solutie care respecta Conventia de la Paris si punea puterile europene în fata faptului împlinit. Astfel, Adunarile elective de la Iasi si Bucuresti au ales ca domn aceeasi persoana, pe cunoscutul revolutionar pasoptist Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859 în Moldova si la 24 ianuarie în Tara Româneasca). Se îmbinau astfel cu abilitate doua cai: cea plebiscitara – sustinerea de catre populatie, atât în mod direct, cât si prin reprezentantii alesi în cele doua Adunari elective; si cea diplomatica – respectarea prevederilor Conventiei de la Paris. 24 ianuarie a devenit ziua Unirii Principatelor si a formarii statului national modern român.
În timpul domniei lui Cuza (1859-1866) s-au pus bazele României moderne, si s-a consolidat unirea, s-au diversificat institutiile si s-a întarit autonomia tarii în raport cu Marile Puteri.
CONSOLIDAREA UNIRII (1859-1862). În aceasta perioada, Cuza a desfasurat o intensa activitate interna si externa prin care a consolidat Unirea. Pe plan intern, a unificat administratia telegrafului si vamile, circulatia monetara, armata, a unificat stemele, a stabilit capitala la Bucuresti, a initiat masuri pentru uniformizarea legislatiei. Pe plan extern, a întreprins diverse actiuni diplomatice: memorii catre puterile europene, vizite la Istanbul. Ca urmare, în decembrie 1861 a obtinut recunoasterea internationala a deplinei uniri politice a Principatelor (dar numai pe timpul domniei sale). În acest context favorabil, în ianuarie 1862 s-au format primul guvern unic si o singura Adunare legislativa. La 24 ianuarie 1862, Principatele Unite si-au luat numele de România.
MARILE REFORME (1863-1865). Reformele adoptate în anii 1863-1865 au pus bazele organizarii institutionale a statului român modern. Alaturi de Cuza, un rol important l-a avut Mihail Kogalniceanu, în calitate de prim-ministru. În 1863 a avut loc secularizarea averilor manastiresti, care reprezentau ¼ din suprafata tarii. Pentru a facilita opera sa reformatoare, Cuza a organizat lovitura de stat din 2/14 mai 1864, prin care a dizolvat Adunarea legislativa dominata de conservatori; a fost adoptata prin plebiscit o Constitutie (numita Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris). Ca urmare, s-a trecut la un regim politic autoritar; se înfiintau institutii noi: Corpul Ponderator sau Senatul (Parlamentul devenea bicameral) si Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza initiativelor domnului. Votul era cenzitar.
Începând cu 1864, s-au adoptat reforme în diverse domenii: în agricultura – Legea rurala (14/26 august 1864), prin care o ½ de milion de tarani primeau aproape 2 milioane de ha de pamânt, în medie 4 ha pe familie; în administratie – Legea comunala, Legea pentru înfiintarea consiliilor judetene; în justitie – Codul penal, Codul civil, prin care se garanta libertatea proprietatii; în învatamânt – Legea instructiunii publice prin care învatamântul primar devenea gratuit si obligatoriu; în comert – Codul Comercial, înfiintarea Camerei de Comert; s-a adoptat sistemul unic de masuri si greutati. Pentru întarirea prestigiului extern al tarii, s-a consolidat capacitatea militara, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române fata de Patriarhia de la Constantinopol, s-a înfiintat Ministerul de Externe (1862). De asemenea, au fost sprijinite aspiratiile nationale ale românilor din celelalte teritorii românesti si ale popoarelor vecine. La abdicarea fortata a lui Cuza (11 februarie 1866), România moderna era, în esenta edificata.
MODERNIZAREA ROMÂNIEI (1866-1914). Procesul de modernizare a statului român început de Cuza s-a amplificat în vremea domniei lui Carol I (1866-1914). În urma plebiscitului din aprilie 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domn (din 1881 a devenit regele Carol I). Aducerea printului strain, înrudit cu suveranii Prusiei si ai Frantei, a fost determinata de considerente care s-au dovedit a fi realiste: era o solutie pentru consolidarea statului national (deoarece puterile europene recunoscusera unirea numai pe timpul domniei lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilitatii interne, înlaturându-se lupta pentru domnie; era o garantie pentru consolidarea autonomiei si o speranta a câstigarii independentei de stat a României.
Viata politica s-a fundamentat pe Constitutia promulgata la 1/13 iulie 1866. Comparabila cu cele mai liberale din Europa, Constitutia cuprindea prevederi importante: separatia puterilor în stat, drepturi si libertati cetatenesti, parlament bicameral. Se înfaptuia astfel un nou regim politic – monarhia constitutionala. Scena politica s-a centrat pe cele doua partide importante: Partidul National Liberal (1875), care prezenta în principal interesele burgheziei, si Partidul Conservator (1880), aparator al intereselor marilor proprietari de pamânt. În anul 1881, România a devenit regat, iar Carol I a devenit primul ei rege.
Pe plan economic si cultural, statul a adoptat masuri de modernizare: tarife vamale protectioniste (1886, 1906), legi de încurajare a industriei (1887, 1912), dezvoltarea cailor de transport (s-au construit 3.500 km de cale ferata); s-a realizat o balanta comerciala a ctiva, s-a dezvoltat învatamântul de toate gradele etc.
Pe plan extern, România s-a remarcat printr-o politica realista, în slujba idealului national. Un eveniment deosebit l-a reprezentat cucerirea independentei de stat în urma participarii, alaturi de Rusia, la razboiul cu Turcia (1877-1878). Izbucnirea rascoalelor antiotomane în Bosnia si Hertegovina (1875), Bulgaria (1876) si a razboiului declarat de Serbia si Muntenegru Imperiului Otoman (1876) a redeschis „problema orientala”. Rusia se amesteca în acest razboi sub pretextul ocrotirii ortodocsilor din Imperiu. La 4 aprilie 1877 este încheiata Conventia româno-rusa prin care se reglementa trecerea trupelor rusesti pe teritoriul României.
La 9 mai 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogalniceanu declara în fata Parlamentului ca România a devenit stat independent. Respingerea trupelor rusesti pe frontul de la Plevna determina pe marele duce Nicolae al Rusiei sa solicite ajutorul României. Conducerea fortelor militare este preluata de Carol I si în noiembrie 1877, dupa organizarea unui asediu, Plevna capituleaza. Dupa armistitiu (1878) au fost organizate Congresele de la San Stefano si Berlin. Independenta României a fost recunoscuta cu îndeplinirea a doua conditii: România sa cedeze Rusiei cele 3 judete din sudul Basarabiei, în schimbul Dobrogei, Delta Dunarii si Insulei Serpilor; modificarea articolului 7 din Constitutia din 1866 prin care se acorda cetatenia româna doar locuitorilor de religie crestina.