Metodologia cercetarii stiintifice
Metodologia cercetarii stiintifice economice este o parte a stiintei economice. Ea poate fi definita ca un ansamblu de principii, de etape si faze, de metode, tehnici si instrumente de investigare si cunoastere stiintifica a fenomenelor economice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos si logos care înseamna „metoda” si „stiinta”, în limba greaca, iar în traducere libera „ stiinta metodei”, adica stiinta conceperii, a alegerii si utilizarii metodei în procesul de investigare a fenomenului economic. În mod similar, si expresia methodos este formata din doua cuvinte meta si odos, adica „dupa cale”, dupa calea sau îndrumarul care asigura succesul oricarei investigatii stiintifice. Asadar, metoda si metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însusite si bine stapânite, nu te lasa sa te ratacesti în jungla informatiilor si faptelorstiintifice economice.
Metodologia cercetarii stiintifice economice (ca, de altfel, si a altor stiinte) este alcatuita din trei niveluri de metode:
- metode de maxima generalitate, specifice tuturor stiintelor;
- metode proprii unui grup de stiinte;
- metode specifice fiecarei stiinte.
Dimensiunea functiei vitale a metodologiei de cercetare stiintifica poate fi mai bine înteleasa daca o privim în cadrul stiintei (din care face parte) si pe care o serveste în totalitatea laturilor acesteia.
Stiinta este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de vedere (o baza a conceptiei despre lume si natura, o forma a constiintei sociale, o componenta a culturii spirituale, o componenta a fortelor de productie) si care este definita în cele mai diferite formule. Lasând deoparte definitiile mai sofisticate (Einstein) si altele mai simplificatoare (Kotarbinski), stiinta îsi dezvaluie continutul daca vom spune ca este „un ansamblu de cunostinte sistematizate si verificate de practica”, „ o cunoastere bazata pe fapte reale care explica si rezolva problemele practice”, „o cunoastere care poate fi verificata si confirmata empiric”, „o cunoastere care se ocupa cu studiul legilor care guverneaza realitatea si pe baza carora se elaboreaza previziunistiintifice”. Stiinta, potrivit Dictionarului Pétit Robert, este definita drept „cunoastere exacta, universala si verificabila”.
Stiinta economica se defineste relativ diferit, datorita particu-laritatilor fenomenului economic, respectiv, ca o „cunoastere veridica a realitatii economice, verificabila pe cale experimentala, prinsimulare si scenariu”. Stiinta economica – ca si oricare alta stiinta -este întotdeauna imperfecta pentru ca este drumul general al cunoasterii, de la fenomenul practic la esenta, de la o esenta mai putin profunda la o esenta mai profunda, un drum de la simplu la complex, o cunoastere mai aprofundata care se apropie asimptotic deinfinit, de adevar.
O alta dimensiune a stiintei rezulta din particularitatile ei fata de arta; în timp ce stiinta reda realitatea eliminând orice aspect subiectiv, arta reda realitatea obiectiva raportata la om, la subiectivitatea lui.
Orice stiinta are zestrea sa, un nucleu paradigmatic si o structura alcatuita din patru componente: a) materialul faptic acumulat istoric; b) ipoteze confirmate si neconfirmate; c) rezultatele observarilor si experimentarilor concretizate sub forma abstractiilor si generalizarilor stiintifice: limbaj, concepte si notiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate de practica; d) metodologia de cercetare stiintifica sau modelul de cercetare a realitatii practice.
Aceasta structura (în special prin componentele c si d) îi confera stiintei superioritate neta fata de cunoasterea comuna. În timp ce cunoasterea comuna este superficiala, rod al învatarii prin ucenicie, cunoasterea stiintifica are o armatura teoretica, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor si, în fine, are un limbaj propriu (concepte, notiuni).
Pentru a servi teoria, metoda trebuie sa împleteasca însa rigoareacu flexibilitatea; o ghidare metodologica rigida nu este buna. Metoda trebuie sa se subordoneze fenomenului economic, cunoasterii esentei lui. Dar aceasta nu înseamna ca metodologia este un produs secundaral stiintei; metodologia este calea stiintei, ansamblul de etape si de instrumente ale cunoasterii stiintifice.
Astazi, în pofida marilor progrese realizate de stiinta economica, de teorie, cât si de metodologie, acestora li se reproseaza, în esenta, doua lucruri: un deficit de realism al ipotezelor si teoriilor economice si, de aici, un insuficient sprijin al stiintei economice pentru practica economica.
Practica economica este un alt concept de baza. Ea este implicata în definirea stiintei prin sintagme variate, ca, de pilda: „experientele noastre senzoriale”, „cunoasterea realitatii” si, în fine, „cunoastere verificabila de catre realitate, de viata sau pe cale empirica”.
Practica economica este mai bogata; nu poate fi integral cunoscuta în fiecare moment; ea este unicul criteriu al adevarului, al veridicitatii sau exactitatii cunoasterii stiintifice. De aceea, metodologia de cercetare se sprijina pe practica în orice demers stiintific ca sursa de analiza si disjungere de noi cauze, factori explicativi de perfectionare continua a teoriei. Din confruntarea practicii atotcuprinzatoare cu teoria mereu imperfecta, metodologia formuleaza corectia si perfectionarea teoriei, aducerea acesteia mai aproape de practica.
Problema economica poate sa rezulte din confruntarea pe care o face metodologia între teorie si practica. Daca între teorie si practica este concordanta, adica teoria „guverneaza” bine practica, atunci vom spune ca nu exista nici o problema economica.
Daca, dimpotriva, între teorie si practica se constata o diferenta, respectiv teoria nu mai explica integral si nu mai poate previziona integral practica, atunci aceasta este o problema economica si este o tema care poate si trebuie sa fie cercetata.