Fituica

Peste 1000 de copiute GRATUITE de la useri si de pe Internet la toate materiile.

Lista materii:

Am lansat versiunea noua (2010) a programului de facut copiute pentru telefonul mobil!

Am lansat cel mai tare site de metode si tehnici de copiat!

FDP, Cererea, Oferta, Concurenta, Monopolul, Piata monetara, Bursa de valori, etc


Productia este activitatea depusa de oameni cu scopul de a transforma resursele disponibile din societate corespunzator nevoilor lor, urmarind crearea de bunuri si servicii menite a intra in consum, in vederea satisfacerii diferitelor categorii de trebuinte.
Factorii de productie reprezinta totalitatea elementelor care participa, intr- un fel sau altul, la producerea de bunuri si servicii.
- factori originari sau primari, din randul carora fac pare munca si pamantul;
- factor derivat, respectiv capitalul, rezultat din combinarea si interactiunea celor dintai.
Pe masura dezvoltarii tehnicii si tehnologiei, factorii de productie se diversifica si multiplica, evoluand cantitativ si calitativ de la o etapa istorica la alta. Astfel, alaturi de factorii traditionali (cei prezenti mai sus) specialistii identifica, in prezent, o serie de noi factori de productie cum ar fi: intreprinderea, intreprinzatorul, informatia, tehnologiile etc., denumiti neofactori.
In conditiile in care productia creste prin atragerea unei cantitati suplimentare de factori de aceeasi calitate, dezvoltarea economica este de tip extensiv, daca cresterea calitatii factorilor si a eficientei lor este preponderenta, atunci cresterea productiei si dezvoltarea economica este de tip intensiv.
Munca privita ca factor de productie este reprezentata de totalitatea resurselor umane (fizice si intelectuale) care pot fi antrenate si sunt efectiv antrenate in activitati economice.
Pamantul (natura) reprezinta, de asemenea, un factor original, primar al productiei. El este format din toate elementele naturale brute ale productiei. El este format din toate elementele brute din natura care sunt atrase si folosite in producerea de bunuri si servicii. Initial, pamantul reprezinta principala componenta a acestui factor, de unde si denumirea acestuia. Ulterior, au fost atrase in procesul de productie si alte elemente din natura. Asadar, factorul pamant reprezinta totalitatea resurselor naturale (suprafete agricole, paduri, ape, aerul, resursele minerale, fenomenele naturale care pot fi utilizate in productie etc.) pe care oamenii le pot utiliza, adapta si transforma conform intereselor lor de consum.
Capitalul- ca factor de productie- este definit ca fiind totalitatea bunurilor economice produse- eterogene si reproductibile- utilizate in productie si/sau distributia si comercializarea de bunuri si servicii. Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice (cladiri, utilaje, masini etc.) care este la dispozitia intreprinzatorilor in vederea organizarii de activitati de producere de bunuri economice si servicii si de vanzare a lor cu profit.
La randul lor, bunurile capital sunt considerate ca fiind acele bunuri care sunt produse nu pentru a satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru a fi folosite in productie, din acest motiv elementele care formeaza capitalul sunt denumite capital tehnic. In cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse urmatoarele elemente principale: a) constructii de natura diferita (fabrici, mine, statii de putere, cai ferate, drumuri, docuri etc.); b)masini, utilaje, instrumente, echipamente de orice fel; c) stocuri de materii prime s produse finite; d) tehnica electronica de calcul; e) licente etc. Acestea constituie active fizice, cunoscute sub denumirea de capital real.
Pe langa forma de capital real (tehnic), capitalul imbraca forma si de capital financiar sau fictiv. Proprietarii capitalului real poseda hartii de valoare (obligatiuni, actiuni, cambii etc.) ce exprima dreptul lor de proprietate asupra activelor reale existente intr- o economie nationala, la un moment dat. Aceste hartii de valoare constituie asa- numitele active financiare sau capital financiar.
Pe langa forma de capital real (tehnic), capitalul imbraca forma si de capital financiar sau fictiv. Proprietarii capitalului real poseda hartii de valoare (obligatiuni, actiuni, cambii etc.) ce exprima dreptul lor de proprietate asupra activelor reale existente intr- o economie nationala, la un moment dat. Aceste hartii de valoare constituie asa- numitele active financiare sau capital financiar.
Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de doua feluri si anume: uzura fizica si uzura morala.
Uzura fizica consta in pierderea treptata a capacitatii de functionare a capitalului fix datorita folosirii lui in procesul de productie, sau datorita actiunii distructive a agentilor naturali.
Uzura morala reprezinta deprecierea capitalului fix inainte de a ajunge la limita maxima a utilizarii capacitatii productive a lui, datorita efectului introducerii continue a progresului tehnic, care duce, pe de o parte, la cresterea productivitatii muncii si, deci, la ieftinirea elementelor de capital fix (reducerea pretului), iar pe de alta parte, la productia de elemente de capital fix, cu parametrii tehnico- functionali mai ridicati, respectiv cu performante superioare.
Recuperarea pierderilor datorita uzurii se face prin amortizare, proces ce presupune transmiterea treptata a unei cote parti din pretul de cumparare a capitalului fix asupra bunurilor produse. Amortizarea este procesul de recuperare a pretului de cumparare a capitalului fix. Prin amortizare se asigura constituirea, in cadrul fiecarei intreprinderi, a unui fond de amortizare, pe seama caruia va fi posibila inlocuirea capitalului fix.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale, combustibil, semifabricate etc. de care dispun agentii economici. Elementele capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund transformate in cursul unui singur ciclu (act) de productie, fapt ce face ca pretul sau suma care s- a platit pentru cumpararea lor sa se transmita integral asupra produselor la a caror fabricatie participa, regasindu- se integral in costul si deci pretul productiei respective. Prin vanzarea produselor se recupereaza pretul de cumparare a capitalului circulant.
Procesul de formare a capitalului se realizeaza avand ca sursa investitiile. Acestea reprezinta cheltuielile pe care le fac agentii economici pentru dezvoltarea capacitatilor de productie (intrari de capital fix) si pentru refacerea si ameliorarea acestora, precum si pentru cresterea stocului de capital.
Investitia totala facuta de un agent economic se numeste investitie bruta (ea se refera la toate sursele care pot fi utilizate); daca se are in vedere numai acea parte a profitului sau venitului economisit destinata sporirii volumului capitalului fix si stocurilor de capital, ea se numeste investitie neta.
Cererea servicii defineste prin cantitatea de bunuri sau servicii pe care consumatorii o pot cumpara la un anumit pret, intr- o perioada de timp. Ea exprima ansamblul de cantitati cerute la diferite niveluri de pret. Nu trebuie confundata cererea cu cantitatea ceruta, intrucat aceasta indica doar un moment al cererii, referindu- se la un singur nivel al cererii in functie de un anumit pret.
Cererea poate fi privita ca cerere individuala, cerere desemneaza cantitatea totala dintr- un bun sau serviciu pe care un individ o poate cumpara intr- un interval de timp determinat, la un pret dat.
De asemenea, ea poate fi privita ca cerere totala de piata, rezultand din insumarea tuturor cumparatorilor acelui bun si care exprima:
• pe de o parte, cantitatea maxima dintr- un bun sau serviciu care este dorita si cumparata la un pret dat;
• iar pe de alta parte, pretul maxim cerere servicii poate accepta pentru cumpararea unei anumite cantitati din bunul dorit.
Intre cererea unui bun sau serviciu, care este o variabila dependenta si pretul acestuia, ca variabila independenta, exista intotdeauna o relatie de cauzalitate a carei evolutie servicii exprima in continutul legii generale a cererii astfel:
• crestere a pretului unui bun sau serviciu determina o scadere a cantitatii cerute a acestuia;
• scadere a pretului bunului sau serviciului determina o crestere a cantitatii cerute a acestuia.
Modificarea cererii, in conditiile in care pretul ramane constant, poate avea loc datorita unor factori denumiti si conditiile cererii.
1. modificarea pretului altor bunuri, cum ar fi preturile:
a) bunurilor substituibile- care satisfac aceeasi necesitate cu bunul in discutie (ex. unt si margarina). Daca pretul unui bun substituibil servicii mareste (margarina), cererea pentru unt creste.
b) bunurilor complementare- care servicii utilizeaza impreuna (autoturismul si benzina). Daca pretul benzinei scade, cererea pentru autoturisme va creste.
c) bunurilor neinrudite- nu influenteaza cererea bunului initial (ciocolata si mobila).
2. modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor influenteaza cererea de bunuri astfel:
a) pentru bunurile normale- cele preferate de consumatori odata cu sporirea veniturilor si invers;
b) pentru bunurile inferioare- consumate cu prioritate de cei cu venituri mici- cererea se reduce odata cu sporirea veniturilor si invers
3. perspectivele evolutiei pietii- vizeaza asteptarile consumatorului, mai ales in ceea cerere priveste schimbarea preturilor bunurilor si a veniturilor individuale. Daca servicii previzioneaza o crestere a veniturilor, vom asista la o scadere a cererii actuale, de exemplu, pentru bunurile de folosinta indelungata, ele urmand sa fie achizitionate in viitor.
4. schimbarea preferintelor, gusturilor consumatorilor se regaseste in cererea pentru anumite bunuri si servicii. Moda si mai ales publicitatea au implicatii directe in modificarea preferintelor cumparatorilor, care vor duce la sporirea cererii unor produse.
Elasticitatea cererii este proprietatea acesteia de a- si modifica marimea in functie de factorii ce o determina. Ea exprima sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factorii de influenta. Cum pretul si venitul consumatorului influenteaza in mod semnificativ cererea,, se determina elasticitatea cererii fata de pret si fata de venit.
Intensitatea sau gradul in care se modifica cererea in raport cu modificarea unui factor de influenta se masoara prin coeficientul de elasticitate.
Cec = modificarea procentuala a cantitatii cerute/ modificarea procentuala a pretului
∆C = C1 – C0, modificarea cererii, adica diferenta dintre cererea din perioada curenta si cea din perioada de baza.
∆P = P1- P0, modificarea pretului, adica diferenta dintre pretul din perioada curenta si cel din perioada de baza.
Cec = [ ( C1 – C0) / C0] / [ ( P1- P0) / P0]
Cec > 1, cererea este elastica, deoarece la un procent de modificare a pretului, procentul de modificare a cantitatii cerute este mai mare.
Cec = 1, cererea este cu elasticitate unitara, deoarece unui anumit procent de modificare a pretului ii corespunde acelasi procent de modificare a cantitatii cerute.
Cec < 1, cererea este inelastica , deoarece la un anumit procent de variatie a pretului rezulta un procent mai mic de modificare a cantitatii cerute.
Cec = 0, cererea este perfect inelastica (rigida), deoarece la variatia pretului ( oricare ar fi ea) cantitatea nu se modifica. Este cazul bunurilor de stricta necesitate care nu au inlocuitori si a caror cantitate ceruta nu se modifica, indiferent de variatia pretului.
Cec => infinit, cererea este perfect elastica, intrucat chiar daca pretul nu se modifica, tot variaza cantitatea ceruta.
Ultimele doua variante sunt exceptii, apar doar in situatii cu totul deosebite, in anumite conditii de piata.
Coeficientul de elasticitate pune in evidenta schimbarile mai mari sau mai mici, pozitive sau negative ale cererii pentru un anumit bun. De aceea, este importanta cunoasterea modului de influenta a factorilor ce determina elasticitatea, cum ar fi: ponderea venitului cheltuit pentru cumpararea unui bun in totalul veniturilor, perioada de timp de la schimbarea pretului, gradul de substituire al produselor etc., care ofera posibilitatea estimarii venitului incasat si pe aceasta baza a profitului ce poate fi obtinut.
Oferta se defineste prin cantitatea maxima dintr- un anumit bun sau serviciu pe care un producator este dispus sa o vanda intr- o perioada de timp deter4minata la un pret dat. Ea pune in evidenta:
• cantitatea maxima dintr- un bun pe care producatorul bunului respectiv doresc sa o vanda
• pretul minim pe care il accepta producatorii pentru vanzarea unei cantitati dintr- un anumit bun
Oferta poate fi privita ca oferta individuala ce desemneaza cantitatea oferita spre vanzare de catre fiecare din producatorii bunului respectiv, dar si ca oferta totala sau oferta de piata, ce rezulta din insumarea cantitatilor destinate vanzarii, la acelasi pret, de catre toti producatorii.
Daca avem in vedere natura bunurilor destinate vanzarii, putem delimita:
• oferta de bunuri independente (frigidere, tricotaje, biciclete);
• oferta complementara, formata din bunuri principale (ex. faina, legume) si bunuri secundare (ex. prajituri, conserve), rezultate din productia bunurilor principale;
• oferta mixta, constituita din bunuri ce satisfac aceeasi cerere (stilou, pix, creion).
Intre evolutia pretului unui bun (ca variabila independenta) si oferta acestuia (ca variabila dependenta) exista o relatie de cauzalitate ce se exprima in continutul legii ofertei. Conform acestei legi:
• cresterea pretului determina cresterea cantitatii oferite;
• reducerea pretului determina reducerea cantitatii oferite.
Modificarea ofertei, in intervalul in care pretul ramane constant, se produce si ca urmare a actiunii pe care o au o serie de factori, cunoscuti sub denumirea de conditii ale ofertei.
Cele mai importante conditii sunt:
a. pretul resurselor (al factorilor de productie) se regaseste in cheltuielile de productie ale oricarui ofertant. Este conditia ce afecteaza semnificativ oferta, deoarece scaderea pretului factorilor de productie va oferi sansa producatorului sa produca mai multe bunuri si in final sa incaseze un profit mai mare. Invers, cresterea pretului factorilor de productie va descuraja producatorul, care va reduce productia, implicit oferta.
b. pretul altor bunuri afecteaza oferta produsului A, deoarece resursele economice limitate se vor indrepta spre activitatile de productie in care se realizeaza produse cu preturi mai mari. Ca urmare, daca pretul produsului A creste, resursele se vor concentra spre acest produs, sporind astfel oferta;
c. tehnologia, de regula, determina cresterea productivitatii muncii si reducerea cheltuielilor unitare de productie, ceea ce conduce la sporirea ofertei. In caz contrar, oferta se va reduce;
d. numarul ofertantilor bunului respectiv influenteaza direct marimea ofertei, cresterea lor se va regasi in sporul de oferta si invers;
e. perspectivele pietii influenteaza oferta prezenta, deoarece daca se prefigureaza o crestere a pretului in viitor, producatorii vor reduce productia astazi pentru a o spori in viitor si invers;
f. taxele si subventiile contribuie la modificarea ofertei. Astfel, daca taxele pe care le plateste producatorul cresc (ex. Taxa pe profit), oferta va scadea, deoarece producatorul este descurajat, si invers. In cazul in care statul acorda subventii de la buget pentru unele produse sau domenii, oferta este stimulata sa creasca;
g. cadrul natural si social- politic va conduce la cresterea ofertei cand el este favorabil producatorului, sau invers.
Gradul in care se modifica oferta in functie de schimbarea pretului sau oricarei alte cerinte se exprima in elasticitatea ofertei si se masoara prin coeficientul de elasticitate.
&#61508;O= O1 - O0, cresterea ofertei in perioada curenta fata de cea de baza;
&#61508;P= P1 - P0, cresterea de pret in perioada curenta fata de cea de baza;
O0= oferta din perioada de baza;
P0= pretul din perioada de baza.
Ce0 = (deltaO/deltaP)x(P0/ O0)
Ce0> 1, oferta este elastica, pentru ca unui procent de modificare a pretului ii corespunde o modificare mai mare a ofertei.
Ce0 = 1, oferta este cu elasticitate unitara, pentru ca unui procent in modificarea pretului ii corespunde unul similar de schimbare a ofertei.
Ce0< 1, oferta este inelastica, pentru ca procentul modificarii ofertei este mai mic decat procentul modificarii pretului.
Ce0 = 0, oferta este perfect inelastica, deoarece la variatia pretului, cantitatea oferita nu se modifica.
Ce0=> infinit, oferta este perfect elastica, deoarece chiar daca pretul nu servicii modifica, cantitatea oferita variaza.
Coeficientul de elasticitatea cererii ii da posibilitatea producatorului sa ia decizii cu privire la marimea si dinamica productiei cerere o poate realiza in conditii de eficienta.
Ca urmare, prezinta interes si cunoasterea factorilor ce influenteaza elasticitatea ofertei, cum ar fi: gradul de substituire, costul de productie, perioada de modificare a pretului, posibilitatea de stocare a bunurilor etc.
Concurenta reprezinta confruntarea dintre agentii economici de acelasi fel ( dintre producatori sau dintre consumatori) care actioneaza pe piata pentru obtinerea de cat mai multe avantaje.
Concurenta poate fi:
a) dupa subiectii cererii si ofertei:
- concurenta intre producatori (ofertanti), daca acestia isi disputa aceiasi cumparatori sau aceeasi piata;
- concurenta intre cumparatori, daca acestia actioneaza pentru realizarea schimbului cu aceiasi ofertanti.
b) dupa comportamentul agentilor economici fata de normele si reglementarile comerciale in vigoare:
- concurenta loiala (corecta), daca practicile folosite respecta reglementarile comerciale;
- concurenta neloiala (incorecta), daca practicile folosite nu respecta una sau mai multe reglementari comerciale.
c) dupa posibilitatea satisfacerii intereselor agentilor economici:
- concurenta perfecta, atunci cand interesele agentilor economici sunt satisfacute cel mai bine;
- concurenta imperfecta, atunci cand lipseste cel putin una din trasaturile concurentei perfecte, si ca urmare, interesele participantilor la schimb pot fi satisfacute diferentiat.
Concurenta perfecta este acel tip de piata pe care se satisfac cel mai bine interesele vanzatorilor si cumparatorilor si care prezinta simultan urmatoarele trasaturi:
- atomicitatea cererii si ofertei, care exprima existenta multor vanzatori si cumparatori de putere economica egala sau apropiata, astfel incat nici unul dintre ei nu poate influenta pretul in mod hotarator;
- omogenitatea produselor, care presupune ca marfurile oferite sunt echivalente sau aproape identice, astfel incat cumparatorului ii este indiferent de unde se aprovizioneaza;
- intrarea si iesirea pe piata sunt libere, adica o firma poate patrunde pe piata daca pretul este superior costului sau de productie si paraseste piata daca pretul este inferior costului de productie;
- transparenta perfecta a pietei, care arata ca pe piata cu concurenta perfecta cumparatorii si vanzatorii dispun de o cunoastere deplina a cererii si a ofertei, stiu de unde sa cumpere si unde sa vanda la cel mai bun pret.
- mobilitatea perfecta a factorilor de productie, care exprima inexistenta obstacolelor in procesul achizitionarii de factori de productie in conditiile in care firmele doresc sa isi dezvolte activitatea.
Dintre toate formele de concurenta imperfecta, cele mai frecvente sunt oligopolul, monopolul si concurenta monopolistica.
Manifestarea concurentei servicii reflecta in practicarea unor strategii concurentiale care au ca obiectiv atragerea unui numar cat mai mare de cumparatori si cresterea profitului. Exista trei tipuri principale de strategii concurentiale:
a) strategia efortului concentrat, care exprima actiunile firmei cerere urmareste sa obtina suprematia asupra vanzarii unui produs, a unei piete de vanzare sau segment de piata.
b) strategia elitei, care exprima actiunile firmei cerere promoveaza pe piata un produs de exceptie, de calitate superioara produselor substituibile.
c) Strategia costurilor, care exprima actiunile firmei de a promova un produs pe piata la preturi scazute justificate de cheltuieli de productie mici.
Oligopolul reprezinta o piata cu concurenta imperfecta pe care servicii pierde atomicitatea ofertei, existand cativa producatori, de putere economica apropiata sau diferentiata care produc marfuri omogene sau diferentiate.
Ca urmare, exista oligopol diferentiat (marfa este neomogena), ca de exemplu pe piata autoturismelor sau oligopol nediferentiat (marfa este omogena), ca de exemplu pe piata otelului. Daca una din cele cateva firme detine o putere economica superioara celorlalte, piata devine oligopol cu firma dominanta si aceasta are o mare capacitate de a influenta pretul pe piata. Daca, dimpotriva, cele cateva firme existente pe piata au o putere economica apropiata, atunci oligopolul servicii poate caracteriza prin cooperare sau necooperare, in functie de comportamentul firmelor. Cele mai multe intelegeri intre firmele de pe piata de oligopol vizeaza pretul, cantitatea vanduta si impartirea pietelor de vanzare.
Monopolul reprezinta piata pe care servicii manifesta actiunea unui singur vanzator, deci pe care servicii pierde atomicitatea ofertei, iar marfa este unica. De aceea, cumparatorul nu are la dispozitie decat alternativa oferita de firma de monopol, care urmareste practicarea de preturi ridicate. Piata de monopol este puternic reglementata, adica servicii manifesta interventia statului, mai ales in domeniul pretului si servicii reflecta prin impunerea unor limite maxime de pret.
Concurenta monopolistica servicii manifesta pe piata prin imbinarea unor elemente specifice pietei perfecte cu altele caracteristice monopolului. In aceste conditii, exista numerosi producatori si cumparatori, dar produsele sunt diferentiate astfel incat influentarea cererii pe piata devine singura modalitate de crestere a profiturilor.
In acest scop, firmele investesc numeroase fonduri in publicitate anticipand ca acest spor de cheltuieli va genera un spor al veniturilor prin cresterea vanzarilor pe piata.. Desigur, cheltuieli cu publicitate pot fi realizate si de firme care actioneaza pe alte forme de piata, dar in conditiile monopolistice acestea prezinta un nivel si o intensitate mai mari.
Reprezinta un segment al pietei capitalurilor, pe care se schimba titluri pe termen scurt contra lichiditati si care contribuie la realizarea obiectivelor politicii monetare. Piata monetara este alcatuita din totalitatea relatiilor, in¬stitutiilor si parghiilor cu ajutorul carora sunt transferate disponibilitatile banesti in domeniile deficitare de asemenea resurse. Ea reprezinta piata capitalurilor pe termen scurt, unde se intalneste cererea de imprumuturi, din partea agentilor economici si a statului, cu oferta de resurse financiare, reprezentata de persoane, intreprinderi si institutii financiare.
Obiectul pietei monetare il reprezinta masa monetara si schimbul de lichiditati, avand rolul de a compensa excedentul cu deficitul de disponibilitati banesti pe termen scurt existente la diferiti agenti economici.
In sens restrans, piata monetara reprezinta deci locul de intalnire a cererii si ofertei de resurse banesti. In sens larg, reprezinta toate schim¬burile de mijloace de plata acceptate de intermediarii financiari in scopul de a regla pe termen scurt deficitele de trezorerie.
Piata monetara are doua componente:
a) piata interbancara, rezervata bancilor, asigurand intalnirea ofertei cu cererea de moneda. Este vorba de bancile cu excedente si deficite de trezorerie. Banca Centrala poate interveni pe aceasta piata pentru a retine lichiditati, in functie de obiectivele politicii monetare;
b) piata titlurilor pe termen scurt, pe care bancile, intreprinderile si statul pot emite sau schimba titluri negociabile.
Pietele monetare sunt specializate in efectuarea de tranzactii cu active monetare cu scadente relativ scurte (pana la un an), incluzand depozitele bancare Ia vedere si la termen, cambii, bilete de ordin, cecuri, certificate de depozit si alte titluri mobiliare pe termen scurt. Activele mobilizate prin in¬termediul pietelor monetare sunt destinate distribuirii de credite pentru productia de bunuri si servicii si pentru unele nevoi temporare ale bancilor.
Operatiunile care au loc pe piata monetara sunt de doua feluri: de finantare, care constau in acordarea de disponibilitati banesti solicitate de catre banci sau agenti economici; de refinantare, care apar atunci cand bancile se adreseaza Bancii Centrale pentru a obtine un credit. Operatiunea de finantare reprezinta scontarea, iar cea de refinantare, rescontarea.
Piata financiara (de capital) reprezinta locul de intalnire al cererii si ofertei de capitaluri pe termen mediu si lung. Ea se intrepatrunde cu piata monetara, capitalurile putand sa treaca lesne de pe o piata pe alta.
Pietele de capital, spre deosebire de cele monetare, sunt specializate in efectuarea de tranzactii cu active financiare care au scadente pe termene medii si lungi. Prin intermediul lor capitalurile disponibile sunt orientate catre pietele pe care se manifesta cererea de capital.
Pietele financiare functioneaza pe baza anumitor caracteristici: emisiunea si plasarea de valori mobiliare, adica vanzarea pentru prima data de actiuni, obligatiuni si alte titluri catre detinatorii de capitaluri disponibile; caracterul negociabil al vlorilor mobiliare, relevat de faptul ca ele pot fi vandute de primii detinatori inainte de a ajunge la scadenta si transformarea lor in lichiditati.
Rezulta ca pietele financiare concentreaza emisiunea si schimbul valorilor mobiliare, in principal a actiunilor si obligatiunilor. Se disting doua tipuri de piete financiare:
- piete primare, bazate pe emisiunea actiunilor si obligatiunilor. Se considera ca piata primara nu are o existenta reala si ca se opereaza prin intermediul bancilor;
- piete secundare, care reprezinta locul de schimb al titlurilor emise anterior. Aceste piete sunt reprezentate de bursele de valori mobiliare. Pe pietele secundare operatorii efectueaza schimbul titlurilor deja emise. Aceste operatiuni se efectueaza in cadrul fizic al unei burse de valori.
In functie de natura valorilor mobiliare emise si negociate, piata financiara imbraca, in principal, doua forme: piata actiunilor si piata obligatiunilor.
In structura lor se pot distinge valori mobiliare cu venit variabil (actiuni) si cu venit fix (obligatiuni).
Actiunile reprezinta titluri de proprietate asupra unei parti a capitalului unei intreprinderi. Proprietarul unei actiuni devine proprietar al intreprinderii. In aceasta calitate el beneficiaza de anumite drepturi, intre care acela de a primi o parte din profitul realizat, adica dividendul. Dividendul reprezinta, deci, partea din profitul unei societati pe actiuni care se repartizeaza anual actionarilor, calculata procentual fata de capitalul subscris (valoarea nominala a actiunii). Marimea dividendului este conditionata de rezultatele economico- financiare obtinute de societatea emitenta.
Dupa forma de prezentare exista actiuni nominative si actiuni la purtator. Actiunile nominative au inscris numele detinatorului si pot fi transmise unei alte persoane numai prin transcrierea tranzactiei ei intr- un registru la societatea emitenta. Actiunile la purtator nu au inscris numele, pot fi instrainate fara nici o conditie, posesorul lor devenind si actionar.
Obligatiunile reprezinta titluri de creanta pe termen lung si sunt emise de intreprinderi, institutii publice sau de catre stat atunci cand imprumuta fonduri de la cei care economisesc. Obligatiunea devine astfel o datorie a institutiei emitente de imprumut. Cel care subscrie devine creditorul acesteia. Posesorul unei obligatiuni primeste anual un venit fix sub forma de dobanda, platita de emitent indiferent de rezultatele obtinute. El o poate instraina inainte de scadenta, recuperandu- si anticipat capitalul investit.
Bursele de valori se pot clasifica in functie de mai multe criterii. Dupa natura tranzactiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi: generale (au ca obiect de activitate tranzactii de marfuri si hartii de valoare) si specializate. Dupa obiectul tranzactiilor, se disting: burse de marfuri, burse de valori mobiliare (actiuni, obligatiuni si alte valori mobiliare), burse valutare, burse complementare comertului international (burse de asigurari, burse de navlu). Dupa forma de organizare, exista: burse private ( care functioneaza sub forma de societati pe actiuni sau camere de comert) si burse de stat. Dupa modul de admitere a participantilor, bursele pot fi: cu participare nelimitata si cu acces limitat (se tranzactioneaza numai acele marfuri si valori mobiliare care au fost admise la cotatia oficiala).
Bursa de valori constituie o componenta esentiala a functionarii economiei de piata. Ea reprezinta o piata secundara pe care se tranzactioneaza (se revand) titlurile de valoare existente, in principal, sub forma de actiuni si obligatiuni. Prin intermediul bursei de valori, investitorii isi transforma capitalul materializat in titluri de valoare in numerar si invers.
Participantii la activitatea bursiera se impart in doua categorii: investitorii (persoane fizice sau juridice care urmaresc plasarea sau mobilizarea de capital) si agentii pietei bursiere (firmele care asigura incheierea si derularea tranzactiilor de burse). Agentii de bursa pot functiona atat ca profesionisti independenti, cat si ca angajati ai unei firme de specialitate, societati de bursa.
Asadar, cumparatorii si vanzatorii de hartii de valoare nu au acces direct la bursa, ci numai prin intermediul agentilor de schimb, care includ:
- brokerii- agenti, care primesc ordinele de vanzare- cumparare de la clientii lor si le transmit brokerilor- specialisti;
- brokerii- specialisti, negociaza ordinele primite de la brokerii- agenti. Au denumiri diferite: jobberi in Anglia, courtieri in Franta, dealeri in SUA. Rolul lor consta in participarea la stabilirea cursurilor, executarea ordinelor de vanzare- cumparare, gestionarea portofoliului propriu de hartii de valoare. In calitatea sa de comerciant, brokerul- specialist detine un portofoliu propriu de actiuni si obligatiuni si fonduri banesti utilizate in scopul mentinerii stabilitatii titlurilor pe care le gestioneaza.
In afara investitorilor (cumparatorii si vanzatorii de hartii de valoare) si agentilor de schimb, in structura organizatorica a unei burse de valori se includ si Comisia oficiala a bursei si Casa de clearing.
In cadrul Comisiei oficiale a bursei se stabilesc, in ultima instanta, cursurile titlurilor pe baza comenzilor de vanzare- cumparare, cursurile solicitate primite de la brokeri- specialisti, s. a. Cursul stabilit este inregistrat si afisat. Casa de clearing (compensatie) are rolul de a garanta executarea obligatiilor asumate de parteneri: primirea banilor de catre vanzatori si a titlurilor solicitate de catre cumparatori.
Bursa de valori asigura fixarea preturilor actiunilor si obligatiunilor. Astfel, agentii de schimb concentreaza ordinele de vanzare si de cumparare si in urma confruntarii lor se determina cursul de echilibru. Asadar, cursul unei actiuni sau obligatiuni reprezinta pretul care rezulta din confruntarea cererii si ofertei, pentru un anumit titlu, pe piata bursiera. Stabilirea pretului de echilibru al unui titlu financiar se mai numeste si cotatie. Aceasta desemneaza ansamblul operatiunilor necesare fixarii cursului bursier. Prin urmare, trebuie facuta distinctie intre valoarea unei actiuni, care depinde de marimea patrimoniului si este stabilita la emitere de catre firma, si cursul actiunilor sau cotatia lor.
Cursul unei anumite valori mobiliare se stabileste in functie de titlurile cerute si oferite la un anumit pret. Principiul de baza il constituie satisfacerea majoritatii ordinelor, cursurile stabilite neputand fi contestate.
Fluctuatiile cursurilor bursiere se explica atat prin situatia economica si politica (interna si internationala), cat si prin actiunea unor factori specifici.
Pentru o mai buna intelegere, vom analiza distinct factorii de influenta ai cursurilor actiunilor si obligatiunilor.
Astfel, obligatiunile sunt foarte sensibile la evolutia ratei inflatiei si a ratei dobanzii, in functie de durata imprumutului. In cazul unei rate a inflatiei ridicate, dobanda, ca valoare nominala primita in momentul rambursarii, risca sa inregistreze o diminuare a puterii sale de cumparare datorata deprecierii monedei. Daca rata inflatiei creste, se va inregistra tendinta de scadere a cursului obligatiunilor, detinatorii lor cautand sa le vanda.
Atunci cand rata dobanzii creste, noile imprumuturi vor oferi celor care economisesc o remuneratie mai buna decat obligatiunile vechi. Fiind mai putin cerute pe piata, obligatiunile vechi vor avea un curs in scadere.
Se poate evidentia astfel, mecanismul general al cursurilor bursiere: cresterea ratelor dobanzii determina scaderea cursului si invers. Acest mecanism este valabil si pentru actiuni.
Activitatea unei companii este, de asemenea, sursa unor elemente care influenteaza cursul obligatiunilor. Orice influenta negativa asupra desfasurarii activitatii economice, respectiv asupra capacitatii de rambursare, vor influenta negativ cursul titlurilor.
Cursurile actiunilor sunt influentate, in primul rand, de gradul de profitabilitate al firmei emitente. Interesul pentru cumpararea sau vanzarea unei actiuni este evaluat prin intermediul anumitor indicatori:
a) randament ( determinat ca raport intre dividendul adus de o actiune si cursul sau de la bursa);
b) capitalizarea bursiera a intreprinderii (rezulta din inmultirea numarului de actiuni cu cursurile bursiere);
c) raportul pret- castig sau PER ( price earning ratio) rezultat in urma raportului dintre cursul actiunii si profitul net pe actiune sau dintre capitalizarea bursiera si beneficiul total.
Cursurile actiunilor sunt, de asemenea, foarte sensibile la mediul economic si social, national si international. Orice situatie sau masuri de politica economica nefavorabile intreprinderii vor conduce la scaderea cursurilor actiunilor, iar proprietarii lor le vor instraina.
In timp ce cursul bursier evidentiaza mecanismul evaluarii titlurilor financiare, tendinta de ansamblu a bursei, respectiv evolutia cursurilor, este pusa in evidenta de indicii bursieri. Acestia se pot determina pentru un grup reprezentativ de actiuni sau pentru toate actiunile care coteaza la bursa.
Indicii bursieri se calculeaza, in mod traditional, ca un raport intre suma preturilor unui numar determinat de actiuni (de obicei ale celor mai reprezentative companii din diverse ramuri) si numarul actiunilor respective. In functie de modul de calcul, numarul actiunilor poate fi diferit de la un indice la altul, ca de altfel si ponderea ce li se atribuie in cadrul formulei de determinare.
Indicii bursieri reflecta fluctuatiile pietei, in general si ale anumitor sectoare economice, in special. Utilitatea indicilor bursieri este deosebita pentru investitori. Evolutia acestora este luata in considerare in procesul de plasare si fructificare a capitalurilor. Includerea unui titlu de valoare in componenta indicelui reprezinta pentru firma emitenta o consacrare, aceasta devenind o valoare sigura.
Din punct de vedere al alcatuirii lor, exista doua categorii de indici bursieri: din prima generatie (Dow Jones Industrials, Financial Times, Nikkei), precum si indici bursieri din a doua generatie (Standard and Poors 500, NYSE, Topix si altele) care au un grad de relevanta mai ridicat datorita cuprinderii unui numar mai mare de firme din domenii de activitate tot mai diverse ( institutii bancare, de asigurari, firme din transporturi si telecomunicatii etc. ).